Timpul a trecut şi
an după an se scurge încet precum clepsidra măsoară momentele care au mai
rămas. De regulă facem bilanţ, dar unii uită să-l mai facă şi merg mai departe
fără să conştientizeze că, de fapt, viaţa nu este un drept, ci un dar. Iar
binecuvântările şi încercările trebuiesc rememorate spre a fi înţeles scopul pe
care acestea l-au avut înspre învăţătura noastră...La început de an stabilim
uneori noi direcţii în care am dori ca viaţa să se îndrepte, ţeluri, dorinţe şi
speranţe. Unele vor prinde viaţă, altele se vor lăsa aşteptate de-a lungul
vremii. Nu va doresc un an mai bun, pentru ca nu anul trebuie să se schimbe, ci
noi înşine trebuie să ne schimbăm dacă vrem cu adevărat să avem parte de o
viaţă mai bună. Credinţa, speranţa şi dragostea să nu vă părăsească niciodată!
Fiţi
binecuvântaţi şi Dumnezeu să vă aducă cu bine in noul an!
Cad fulgi de nea uşori şi se aşază tăcuţi peste case, blocuri, grădini,
copaci şi străzi. Straturile imaculate acoperă toate culorile şi rămâne doar
acel alb de neatins...Ninge şi totul se acoperă. Mă gândesc...„De vor fi
păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca
purpura, se vor face ca lâna.”(Isaia 1.18) Chiar şi păcatele pot fi acoperite.
Dar, nu ar fi de folos dacă mai înainte nu ar fi fost şterse. Nu ascunse, nu
ţinute sub preş sau sub masca unei religiozităţi pretinse..trebuie să îţi dai
jos haina, să permiţi să fii vindecat de trecutul pătat, de răni vechi, să te
deschizi şi să vorbeşti cu Medicul suprem pentru a te curăţa, spăla şi vindeca.
Fără mărturisire vor rămânea tot roşii ca purpura. Mergi înaintea Lui şi spune-i,
pentru că El vrea vindecarea ta. „Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte şi
nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se
întâmple.” (Isaia 43.18-19)
Cad fulgi de nea şi se aşază tăcuţi peste tot ce a fost rău, dureros,
trecut, vindecat şi iertat.
“Să ştii că în zilele
din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori
de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori,
fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi,
neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai
mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar
tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”(2 Timotei 3.1-5)
La ce îţi folosteşte forma de evlavie dacă în viaţa ta este egoism, laudă
de sine, mândrie, nemulţumire, ură, nepăsare? Prin aceasta dovedeşti că nu Îl
iubeşti pe Dumnezeu. Dar, tu continui să vorbeşti despre El, despre prezenţa
Lui şi să Îi foloseşti Numele. Puterea acestei religii este nulă, de aceea nu
poate să atingă alte inimi.
În zilele din urmă formele de evlavie se înmulţesc şi devin asemenea unor
curcubeţi la umbra cărora te adăposteşti crezând că te va salva în ciuda
caracterului neschimbat. Este mai uşor să ai o manifestare exterioară a
credinţei decât să trăieşti o viaţă curată. „Curăţă întâi partea dinăuntru a
paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată.”( Matei
23.26)
Există o categorie de oameni care definesc sfinţenia în termenii
îmbrăcămintei pe care o purtăm şi a hranei pe care o mâncăm. Aceştia
monitorizează înfăţişarea exterioară fără a privi însă cu adevărat la
caracterul lor.
Pavel a spus ca, în aceste zile, să ne îndepărtăm de oamenii care, deşi
poartă un nume şi par spirituali, se ascund în spatele unor maşti religioase şi
duc în rătăcire şi pe alţii.
În zilele din urmă confuzia este şi mai mare, iar delimitarea dintre lumină
şi întuneric devine din ce în ce mai puţin sensibilă pentru sufletele
neştiutoare.
Nu este o noutate
că astfel de oameni au existat întotdeauna, dar faptul că se ascund în spatele
unei false religiozităţi în numele căreia produc confuzie devine mai periculos.
În numele dreptăţii
fac nedreptăţi, acuză pe cel nevinovat, trăiesc în minciună şi cred că sunt
bine şi cu Dumnezeu.“Când se calcă în picioarele toţi
prinşii de război ai unei ţări, când se calcă dreptatea omenească în faţa Celui
Preaînalt, când este nedreptăţit un om în pricina lui, nu vede Domnul?”(Plangei
3.34-36)Domnul vede, ştie, dar mai lasă o
vreme..Se vor pocăi oare?
„Tu, care te numeşti iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu
Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între
lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege; tu, care te măguleşti că eşti călăuza
orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte,
învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei
depline şi al adevărului; tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te
înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi? Tu, care zici: „Să nu
preacurveşti”, preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti
templele? Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea
acestei Legi? Căci din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între
neamuri”, după cum este scris. (Romani 2.17-24)
Veghează ca să nu fii tu
însuţi găsit vinovat şi să te păzeşti de cei care fac astfel de lucruri! Aşa
spune Biblia! Veghează!
Caută să faci tot ceea ce poţi pentru a lăsa în urmă o cale
dreaptă, o mireasmă plăcută. Nu vei fi apreciat de toată lumea, dar vei avea
cel puţin liniştea că ai făcut ce trebuie. Nu vei fi răsplătit întotdeauna.
Ai fost dezamăgit?...Ai avut aşteptări de la oameni. Din cauza asta. Ştiu,
nu poţi să trăieşti fără aşteptări, dar nimeni nu a zis că toţi oamenii în care
vei avea încredere vor fi demni până la capăt. Aşa cum nu ai cum să nu ai
aşteptări de la ei în viaţă, tot aşa nu ai cum să întâlneşti doar oameni
perfecţi. Te schimbi. Este adevărat că nu vei mai avea aceeaşi deschidere. Vei
fi mai temător. Depinde de tine ce vei alege: să stai ca şi un melc în propria cochilie fără să mai fi
deranjat sau te vei deschide din nou ca să îţi continui drumul? Suntem creaţi spre a ne deschide, a comunica, a construi
relaţii şi a iubi.
Suntem dezamăgiţi
de persoanele în care am crezut şi de la care am avut aşteptări, iar
dezamăgirea ne învaţă că încrederea nu trebuie oferită oricui.
Nimic nu doare mai
tare decât lucrul pe care l-ai înţeles prea târziu. Nu da vina pe oameni că
te-au dezamăgit. Dă mai bine vina pe tine că ai avut aşteptări prea mari. Sau,
mai bine, te-ai gândit că dezamăgirea poate fi felul lui Dumnezeu de a spune
„Am ceva mai bun pentru tine? Dar, păstrează-ţi credinţa!”
Până la urmă să nu aştepţi nimic de la nimeni
înseamnă să nu mai fi tu. Ştiu. Nu toţi depăşim la fel, dar toţi avem la
îndemână soluţia, care este credinţa.
Dezamăgirile te vor schimba, dar şi încrederea în Dumnezeu va creşte. Poate
zici că va scădea, însa vreau să îţi mai spun un lucru pe care şi eu l-am
primit ca şi răspuns la întrebarea de ce Domnul îngăduie să fim dezamăgiţi,
prin versurile de mai jos:
Dacă
ţi-aş arăta întruna ce să alegi să-ţi fie bine,
Tu ai avea răspuns la toate, dar… nu m–ai întâlni
pe Mine!
Nu ai putea simţi iubirea cu care-i înconjor
pe sfinţi,
Nu ai putea primi puterea pe care-o dau celor
înfrânţi,
N-ai aştepta tăcut o rază s-alunge norii
disperării,
Nu ai simţi odihna sfântă venită-n urma
încercării ...
Aşa că, adună-te din nou şi înţelege că trebuie să te deschizi şi să iubeşti
chiar dacă...Da, dragostea este vulnerabilă. Poţi fi rănit din nou, dar nu îţi
fie teamă să îţi arăţi valoarea afirmându-te ca şi creştin. Vor fi şi oameni
care te vor preţui la adevărata ta valoare!
Iată că au trecut 6 ani de când am hotărât să aştern şi aici din gândurile
mele. Am scris uneori cu bucurie în suflet, când inima îmi stătea să sară, cu
recunoştinţă, dar şi cu lacrimi pe obraz şi durere în suflet. Mă gândesc uneori că postările au fost cam triste, dar ce
să fac dacă viaţa pentru mine a fost o serpentină continuă, cu urcuşuri şi
coborâşuri, din care am învăţat şi înţeles sau din care încă nu am înţeles...
Unii s-au confundat uneori cu stările descrise, alţii m-ai încurajat să
continui şi iată că asta am făcut.
De fapt, atunci când ai bucurie nu prea îţi vine să scrii, dar când treci
printr-o dificultate parcă, cuvintele curg de la sine. În fiecare dificultate
există lecţii valoroase ce trebuie învăţate şi binecuvântări la care să apelăm.
Mulţumesc celor care mai trec în vizită pe aici şi mulţumesc Domnului pentru că
m-a învăţat următorul adevăr: „ Caracterul se formează prin provocările pe care
le întâlnesc pe cale şi pe care le biruiesc alături de El!”
Ai plecat la timp... Ai plecat atunci când ai fost chemată. Îţi doreai atât
de mult cerul şi pe Dumnezeu...Voiai să ajungi Acasă cât de curând.
Acum eşti fericită. Deja te-ai întâlnit cu Mirele ceresc, cu care ai vorbit
adesea şi căruia I te-ai confesat de atâtea ori. Deja te-ai întâlnit cu atâtea
suflete dragi nouă.
Mă bucur că ai ajuns acolo unde şi eu nădăjduiesc să merg pentru a ne
revedea cu bucurie. Deja îmi este dor de cuvintele tale pline de înţelepciune
şi duh. Mă bucur că Dumnezeu mi te-a scos în cale pentru a te cunoaşte.
Ai plecat cu un cuget curat şi ai avut mereu acea temere să nu fi greşit
cuiva.
Ai avut o viaţă grea. Parcă prea multe suferinţe de tot felul. Mi-ai spus
să nu repet greşelile tale şi sper să pot lua aminte la tot şi să învăţ din
ele. Ultimii ani i-ai trăit în
singurătate şi suferinţă, dar chipul ţi se lumina când vorbeai despre Dumnezeu.
Te bucurai ca şi un copil de prezenţa Lui în viaţa ta şi mi-am dorit să pot
avea şi eu această bucurie. Chiar şi în ultimele clipe, atunci când doar o
suflare îţi mai anima trupul, erai parcă mai vie în duh ca niciodată. Chiar
dacă această casă pământească a cortului trupesc se desfăcea treptat, erai gata
să îmbraci un trup nou.
Ne întrebai oare cum va fi acolo şi iată că acum ai aflat deja. Ne-ai spus
să ne rugăm pentru o trecere mai uşoară, şi iată că Domnul a ascultat şi ai
ajuns la destinaţie. Îmi va fi dor de tine, dar mă bucur că ai păşit în acel
loc minunat. Acum eşti pe deplin fericită. Trăiesc cu speranţa că într-o zi ne
vom revedea.
Am învăţat de la tine că viaţa trece, dar urmările deciziilor luate rămân
şi te fac fie să suferi, fie să te bucuri.
Am învăţat că frumuseţea sufetului nu se trece, ci sporeşte pe măsură ce
este alimentat cu hrană duhovnicească.
Chiar dacă nu mai eşti aici, eşti totuşi vie în amintirea şi gândul meu şi
aşa vei rămâne până la sfârşit.
O piatră de
aducere aminte mi-a reamintit exact ceea ce trebuie să fac “Nu plânge bucuria unui suflet ce a
plecat spre lumină!”
Sa fii mai mult decât biruitor nu înseamnă că ai ajuns în culmile
succesului sau că îţi merg toate ca pe roate. Uneori trebuie să te birui pe
tine însuţi, să ai biruinţă asupra pornirilor tale greşite, să birui pofta rea
şi gândurile care vin de la cel rău. Sau să reuşeşti să depăşeşti problema care
îţi stă înainte, durerea, încercarea, eşecul.
Biruinţa vine însă numai în urma unei lupte. Nu poţi avea birinţă dacă nu
faci nimic. Când lupţi ai două variante: să pierzi sau să câştigi. Poate că spui:
„Mai bine nu luptam pentru că oricum pierdeam”. De unde poţi ştii însă? Viaţa creştină este o luptă permanentă. Nu poţi trăi cu
atitudinea de învins doar pentru că îţi este teamă să intri în luptă. Nu ai cum
să ştii dacă vei reuşi decât dacă încerci şi nu te dai bătut uşor.
Trebuie să ai o atitudine de biruitor şi totuşi să rămâi smerit; să ai o atitudine de biruitor şi totuşi să nu îţi reuşească
lucrurile în viaţă. Poţi să spui şi tu cum a zis profetul: „Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da
niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor
pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în
Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!”
Poţi depăşi orice circumstanţă atunci când încrederea ta este deplină în
Dumnezeu. Prin El eşti mai mult decât biruitor. Privind spre tine nu vei fii
niciodată pe deplin biruitor, ci numai privind la ceea ce El poate face prin
tine. Prin ajutorul Lui ai victoria.“Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât
biruitori, prin Acela care ne-a iubit.”(Romani 8.37)
Poate că te întrebi: “Pot fi biruitor ţinând cont de circumstanţele dificile
prin care trec sau de oamenii care mă dezamăgesc constant?”
Totuşi, credinţa în Dumnezeu îţi dă puterea de a vedea
altfel lucrurile. Nu zic că este uşor. Vei vărsa şi lacrimi, dar acestea doar
vor curăţi ochiul credinţei tale, după care te vei îndrepta şi bucura de
nădejdea promisă. Aşa că, nu lăsa durearea să îţi controleze viaţa. Ridică-te
deasupra împrejurărilor, scutură-te şi spune: „Prin Tine, Doamne, eu pot mai
mult şi cu tine voi trece prin toate valurile şi furtunile vieţii cu fruntea sus,
pentru că ştiu în cine m-am încrezut.”
Nădejdea aceasta să te însufleţească mereu!
Şi, nu uita că biruinţa o ai doar pe măsură ce începi să lupţi!
Uneori duşmanul cel mai
de temut al meu este deznădejdea. Este mai periculos decât alţii deoarece nici
nu îmi dau seama când mă surprinde şi mă învăluie din plin.
Eşecul repetat, planurile năruite, încercările
eşuate, aşteptările fără răspuns pot duce la deznădejde. Sufletul este
încătuşat, prins în mrejele ei şi se simte sufocat. Nu degeaba David se
încuraja prin psalmi atunci când spunea: “Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare,
îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!”(Psalmi 27.14)
Nădejdea aceasta nu este altceva decât credinţa că Domnul poate, că El va
lucra şi că va duce până la capăt ce a promis pentru tine.
Deznădejdea conduce în temniţa amărăciunii. Poate îi cunoşti deja porţile
de fier prin care te-ai uitat de atâtea ori fără putere să evadezi şi aşteptând
ca cineva să se apropie şi să îţi deschidă. Este locul acela în care te-ai
prăbuşit în lacrimi şi în tăcere sfâşietoare, acolo unde ai simţit că nu mai
există şansă de salvare, că nu are sens şi că vei rămâne pentru totdeauna în
întuneric. Poate că ai trecut şi tu prin acele locuri sau poate că încă nu.
Deznădejdea este şi locul în care sufletul zace rob, un loc mult prea
primejdios în care chiar şi cei mai puternici pot să cadă.
Fără speranţă viaţa îşi pierde scopul, sensul, culoarea. De aceea, nu
trebuie să abandonezi speranţa. Nu vor ieşi toate cum vrei tu, nu se vor
împlini gândurile şi planurile tale bune, dar asta nu te poate împiedica să
speri. Am dreptul la speranţă, chiar dacă toate se vor duce, chiar dacă aş
pierde tot, totuşi speranţa trebuie să rămână vie pentru că, o dată cu ea se va
prăbuşi şi ancora sufletului meu.
„Eu nădăjduiesc în
Domnul, sufletul meu nădăjduieşte şi aştept făgăduinţa Lui.”(Psami
130.5)
“Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat
spre mine, mi-a ascultat strigătele.”(Psalmi 40.1)
“Căci Tu eşti nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În
Tine mă încred din tinereţea mea.”(Psalmi 71.5)
Nădejdea este o ancoră a sufletului, alături de
credinţă şi dragoste.
De ce eşti diferit? Pentru că ai ales
să crezi diferit, să speri diferit şi să iubeşti diferit.
Atunci când toţi şi chiar tu însuţi spui: „Este imposibil!” credinţa te
face să zici: “Cred că
se poate cu ajutor de Sus”. Atunci când mulţi spun că nu mai ai nici o şansă, nădejdea din
tine zice: “Eu nădăjduiesc în ajutorul Domnului.” Iar când
majoritatea îţi spune “Nu mai are rost să iubeşti“ dragostea lui Dumnezeu spune
“Iubeşte indiferent de circumstanţe”.
“Tu dar întoarce-te la Dumnezeul tău, păstrează
bunătatea şi iubirea şi nădăjduieşte totdeauna în Dumnezeul tău.”(Osea 12.6)
“Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi
pacea pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi
tari în nădejde.”(Romani 15.13)
Încă o cruce am mai adăugat în cimitirul vieţii mele. Privind în trecut văd
multe altele şi mă
întreb: oare câte vor mai fi până la sfârşit?
Tutuşi Biblia spune că este „Mai bine să te duci într-o casă de jale
decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de
sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta. Mai
bună este întristarea decât râsul, căci, prin întristarea feţei, inima se face
mai bună.”(Eclesiastul 7.2-3) Cam greu să cred acest lucru, dar în adâncul
inimii ştiu că este adevărat şi că se va adeveri la un moment dat.
Cruci lângă cruci..renunţări, înfrângeri, zdrobiri, care dor, care se
vindecă greu, care se vor alinate şi care cu greu vor fi uitate. Da, omul este
făcut ca să sufere precum este scânteia făcută să zboare.
De ce îngăduie totuşi Domnul răstignirea dorinţelor nostre, bune în
aparenţa lor? Nu am găsit un răspuns potrivit. Aş zice că poate vrea să nu
slujim acelui vis şi să rămânem in dependenţă deplină de El, sau poate ca să îi
înţelegem şi să îi ajutăm pe cei care vor trece prin situaţii similare, poate
pentru a ne smeri, să nu ne legăm inima de lucrurile de pe pământ, poate să
recunoaştem că El este de ajuns. Dar, aş putea eu oare să ştiu cu adevărat de
ce?
„Ştiu, Doamne, că judecăţile
Tale sunt drepte: din credincioşie m-ai smerit.”(Psalm 119.75)
Crucea înseamnă când am mai pus capăt unui vis omenesc, atunci când împlinirea
lui moare in inima şi gândul meu, când mi-aş fi dorit să devină real , dar El
spune NU. E natural să avem vise a căror
împlinire depinde de voia Domnului. Uneori ne luptăm pentru a le împlini, ne
zbatem, alergăm, ne rugăm şi totuşi după o vreme constatăm cu tristeţe că a
fost în zadar. De ce? Nu ştiu. El dă voinţa şi tot El dă şi înfăptuirea.
Când voia mea se intersectează cu voia Lui, cineva trebuie să moară, iar
acel cineva este însuşi eul meu. Nu am cum să ştiu mai dinainte dacă voia Lui
va fi aceeaşi sau diferită de a mea, de aceea îmi este tare greu când ele se
intersectează.
Cu toţii am vrea să avem tăria de a lăsa în urmă acest cimitir al
dorinţelor îngropate. Domnul Dumnezeu ne poate da noi vise pe care le poate şi
împlini. Este un drum greu, plin de obstacole, de renunţări, de gust amar. Acum
nu le înţeleg şi privesc totul în chip întunecos şi în parte, dar am nădejdea
că va sosi ziua în care voi vedea faţă în faţă şi pe deplin.
Un lucru îl cer de la Domnul: să îmi dea putere pentru ziua de azi, ca să pot accepta ce
se întâmplă şi să pot privi înainte. El a promis că nu îmi va da mai mult decât
pot duce şi această promisiune îmi dă siguranţă.
Am mai înţeles însă să mă încred în Dumnezeu în întuneric pentru ceea ce nu
înţeleg şi pentru ceea ce mi se pare fără sens. De asemenea, am primit
mângâierea lui Dumnezeu şi odată cu ea şi puterea de a-i mângâia pe alţii.
Trebuie ca orice înfrângere să nască în noi şi lucruri bune, chiar dacă nu le
putem vedea imediat.
De aceea, nu îţi pierde credinţa! El este în control şi, dacă te afli în
cuptor, nu va permite flăcării să ardă mai mult decât pentru a te curăţi şi
desăvârşi!
Fiecare lucru de sub ceruri îşi are vremea lui. Este poate un timp de
pustiu în viaţa ta. Adesea drumul pe calea îngustă are popasuri lungi prin
locuri pustii. Acest lucru poate însemna singurătate, sentimentul că ai nevoie
de cineva, de un sprijin, un ajutor, când speranţele ţi se năruiesc sau când simţi
un gol în suflet.
Treci prin pustiu şi atunci când cei
în care te-ai încrezut te-au dezamăgit. Poate cei apropiaţi te-au rănit. Pe Domnul
chiar unul dintre ucenici L-a vândut. Da, nu-i drept să ţi se întâmple astfel,
dar dacă Lui I-a fost îngăduit, tu, care eşti doar un slujitor al Său, de ce ai
fi scutit?
Trăim o vreme
tubure. Pe măsură ce întunericul se extinde, cei în care lumina credinţei arde
sunt excluşi şi cei care înflăcărează pe alţii sunt aduşi la tăcere. E pustiu
de oameni ai lui Dumnezeu. În aceste vremuri de pustiu spiritual, ia seama unde
te afli!
Pustiul de Dumnezeu
este un real pericol pentru suflet. Nu poposi prea mult prin astfel de locuri.
Caută în permanenţă Sursa Apelor vii de unde să poţi bea constant. Atunci te
vei preface într-un izvor din care se vor revărsa râuri de apă ce vor uda şi pe
cei însetaţi.
Da, eşti cu
adevărat singur atunci când viaţa ta este lipsită de Dumnezeu. Nu oamenii sunt aceia
care vor umple golul tău, nu prietenii, fraţii, dorinţele împlinite sau
sentimentul că eşti iubit. Ei pot doar să îţi ofere satisfacţii de moment, dar
sufletul va fi săturat numai în prezenţa
Domnului.
Treci prin pustiu atunci când nu găsesti apă şi arde în tine dorul după Dumnezeu. Poate L-ai căutat în jurul tău, la oameni, în biserici, în lucruri,
natură şi fapte...totuşi El este aproape şi se descoperă celui care Îl caută
din toată inima.
Nu rătăci prin
pustiu. Agar, roaba Sarei, izgonită de acasă, rătăcea prin pustia Beer-Şeba.
Rămasă fără apă, ea plângea şi îşi aştepta sfârşitul ei şi al fiului ei. Lângă
ea era însă un izvor pe care nu l-a văzut decât atunci când Dumnezeu i-a
deschis ochii. Dacă Îl cauţi pe El, chiar şi în cele mai singuratice momente ,
vei afla prin credinţă, Izvorul care
este chiar lângă tine. Şi, chiar dacă nu ar mai fi nimeni alături, Tu şi cu El
formaţi o pereche, şi oricât de arid ar fi pustiul vieţii, dacă este şi El
acolo, restul sunt doar binecuvântări primite pe deasupra.
Am văzut însă că este şi un pustiu
necesar, acela la care Domnul Isus îşi cheamă ucenicii adesea. Isus le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc
pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” (Marcu
6.31)
Este acel pustiu
care dă odihnă sufletului obosit şi apăsat. Este locul în care încui uşa
cămăruţei inimii tale şi te întâlneşti doar tu cu El. Acolo sufletul primeşte
odihnă şi este înviorat cu apă vie ca să îşi poată continua călătoria pe acest
pământ uscat. “Tot
El preface pustiul în iaz şi pământul uscat în izvoare de ape.”(Psalm 107.36)
Transformă pustiul pe care îl străbaţi într-un loc al binecuvântărilor. Nu
ştiu cât vei mai trece pe acolo, dar nu are importanţă câtă vreme ai Apa lângă
tine. „Tăcerea îşi are vremea ei şi vorbirea îşi are vremea ei”(Eclesiastul
3.7) Şi fiecare lucru de
sub ceruri îşi are vremea lui.
În viaţă există momente în care simţi că te-ai prăbuşit şi cu greu îţi vei
reveni sufleteşte. Îţi doreşi să te ridici, dar când să faci un pas cazi din
nou răpus de deznădejde, trăind amintirile trecutului. Crezi că Dumnezeu poate
să te ridice, ştii că o va face, dar chiar şi aşa eşti chinuit de îndoială.
Azi vreau să îţi spun că Dumnezeu ridică. Nu ştiu când o va face, dar o
face, nu îţi pierde speranţa! Dacă Îl cauţi pe El, chiar şi în lacrimi Îl vei
găsi. El poate folosi valea în care te afli pentru a te ridica pe un munte, şi
ce minunat va fi atunci când vei fi ridicat. Experimentez promisiunea Sa care
spune:
„Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri
fără apă şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine
udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.”(Isaia
58.11)
Cu siguranţă că nu vei putea să Il simţi atunci când
eşti în durere, dar tot Îl vei striga…şi, desi pe moment nu se va întâmpla
nimic, El va da şi răspuns inimii sincere care Il caută.” Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu
toată inima.” (Psalm 145.18) Dacă
încă te mai afli în suspin, citeşte psalmii şi îi vei găsi mai reali şi mai
minunaţi ca niciodată pentru că te vei regăsi în ei. Dumnezeu nu dispreţuieşte
o inimă zdrobită şi mâhnită. „Eu strig
către Dumnezeu, către Cel Preaînalt, către Dumnezeu, care lucrează pentru
mine.”(Psalm 57.2)
Poate că adesea vei
fi surprins de faptul că Îşi schimbă planul cu privire la viaţa ta într-un mod
neînţeles, dur şi neaşteptat, dar chiar şi aşa, alege să crezi că este cu tine; şi când pare că nu ai pe nimeni, El este cu tine; şi când te simţi neînţeles, El tot cu tine
este. „Măcar că zici că nu-L vezi, totuşi
pricina ta este înaintea Lui: Aşteaptă-L!”(Iov 35.14)
Ştii că atunci când te simti doborât aparent pentru nimic, El te ridică
pentru ceva? Ştiu
că acel ceva încă nu îl poţi vedea, dar trebuie să ai răbdare.
Este nevoie, să te opreşti acum pentru un moment şi să îţi ridici privirea
dinspre persoana ta, înspre cer, către iubirea lui Dumnezeu fără margini şi nu înceta să o ceri să Şi-o reverse peste
tine!
Rugăciunea de azi, este cea a unei inimi zdrobite, care a înţeles că dacă
toate vor trece, numai Dumnezeu rămâne. „Doamne, ajută-mă să pot privi prin
ochii Tăi, să pot azi cuvintele pe care Tu vrei să le aud, să vorbesc
cuvintele Tale, să pot simţi cu inima Ta
şi să pot iubi cu dragostea Ta pe care, te rog, să o reverşi din plin peste
fiinţa mea, prin Duhul Tău cel Sfânt, astfel încât să poţi lua Tu chip în mine.”
Încerc să înţeleg adevărul că lacrimile suferinţei ţin limpede ochiul
credinţei. Pâna la urmă, orice persoană pe care Dumnezeu a folosit-o în mod
semnificativ a fost o persoană profund rănită. Rănile tale pot fi însă o sursă
de vindecare pentru tine şi pentru alţii. Lasă-te modelat, acceptă ce ţi se
întâmplă chiar dacă nu înţelegi nimic acum, pentru că cel puţin un lucru bun se
va întâmpla: experienţa
ta poate să fie de folos celor ce trec sau vor trece prin situaţii
asemănătoare. Da, poţi fii o binecuvântare! Şi, chiar dacă pentru un singur
suflet ai trecut pe acolo, tot se merită!
Nu înţeleg azi planul Tău, nu înţeleg nici voia Ta. De câte ori voi mai
trece prin negură şi văi adânci? Am zis că îmi voi
face inima de piatră...dacă aş fi reuşit..dar din nou nu am putut.
“Ce!.. mi s-au
nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atâta iubire în inima mea…”(Iov
17.11) Totul într-un singur moment. Uneori mă gândesc dacă este vis sau
realitate. Mă tem să mă mai bucur pentru că am
descoperit că pe pământ, fericirea este iluzorie. Dumnezeu este tot ce rămâne
în inima noastră, dacă L-am luat cu noi in călătorie încă de la început. Dacă
nu, rămân doar lacrimi şi dureri. Dacă
nu ar fi El de partea mea, demult aş fi rămas în deznădejde, dar această ancoră
minunată a credinţei mă prinde din nou, şi cu ajutorul ei mă voi ridica.
„Pentru ce te
mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi
Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.”(Psalm 42.5)
Tocmai ce adusesem dorinţele mele pe altar şi aşteptam fie ca Dumnezeul meu
să le dea viaţa din nou (aşa cum a facut-o pentru Avraam cu fiul său), fie ca
El să le mistuie. A ales ca de obicei calea cea
mai grea pentru mine. Nu am înţeles-o. Dar, nu-i voi mai pune întrebari.
Dacă vrea, îmi va face cunoscut de ce. Ai ales din nou zdrobirea pentru mine.
Măcar dacă aş fi un trandafir, aş picura mireasmă în urma zdrobirii, dar nu sunt
nici măcar atât.
“Când îmi este
mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoşti cărarea.”(Psalmi 142.3) Tu vei da din nou
mângâiere sufletului apăsat, vei aduce pacea Ta şi îl vei acoperi cu dragostea
Ta.
Prea uşor renunţăm să mai luptăm. Prea uşor dezamăgim şi plecăm. Să ne
uităm ce rămâne în urma noastră. Să nu regretăm niciodată că am fi putut face
ceva şi nu am făcut.
„Ascultă, Doamne,
ai mila de mine! Doamne, ajută-mă!" Şi mi-ai prefăcut tânguirile în
veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca
inima mea sa-Ţi cânte, şi să nu stea mută. Doamne Dumnezeule, eu pururi Te voi
lăuda!”(Psalm 30.11-13)
“Dar răbdarea trebuie
să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu
duceţi lipsă de nimic.” (Iacov 1.4)
Ne plac lucrurle “fast”
şi “speed” pentru că vrem acum sau cât
mai repede şi apăsăm pe acceleraţie cât se poate. Însă, lucrurile câştigate uşor
nu vor fi preţuite nicicând la fel de mult ca acelea la care ajungi prin multă
muncă.
Chiar dacă necesită
timp, una dintre roadele duhului este răbdarea.
Nu pierde o
binecuvântare doar pentru că te grăbeşti. Învaţă răbdarea. Este timpul pe care
îl poţi folosi pregătindu-te pentru binecuvântările promise, căci “răbdarea
aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.”(Romani 5.4)
Aşa a făcut şi Avraam.“Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit
făgăduinţa”(Evrei 6.15)
“Pe când, dacă
nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.”(Romani 8.25)
Sunt lucruri pe care le
poţi anticipa doar prin ochiul credinţei. Răbdarea înseamnă şi să te înfrânezi,
să renunţi la dorinţe egoiste, să pui nevoile altora mai pe sus de propriile
nevoi. Răbdarea înseamnă şi să aştepţi momentul care pare că întârzie, dar care
nu va sosi decât atunci când eşti pregătit să-l trăieşti.
“Căci aveţi nevoie de
răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a
fost făgăduit.”(Evrei 10.36)
Rabdă, aşteaptă,
roagă-te şi vei vedea ce se va întâmpla.
“El
nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin
credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte
poate să şi împlinească.”(Romani 4.20-21)
Poate că şi tu aştepţi ceea ce ai primit prin credinţă în inima ta. Sunt
momente în care crezi că nu se va mai întâmpla nimic. „Oare va mai face Domnul
pentru mine acest lucru?”
Avraam a primit făgăduinţa, dar pentru că a întârziat ani de zile...a fost
ca şi noi tentat să creadă în realitatea momentului, în firescul lucrurilor, în
ceea ce se putea vedea şi previziona. Dumnezeu a aşteptat însă până când orice
posibilitate umană să dispară (din punct de vedere fiziologic cei doi nu mai
puteau sa aibe copii datorită vârstei înaintate), orice efort omenesc
să fie zadarnic.
Atunci când ajungi la
capătul posibilităţilor tale, Dumnezeu începe să lucreze. Nu în felul tău, ci
în felul Lui. Dar, trebuie să Îi predai controlul deplin asupra situaţiei. Atunci
când posibilitatea de împlinire a visului tău se stinge şi când pare imposibil
ca ceva să se mai întâmple, Dumnezeu poate să îl învieze aşa cum tu nu ţi-ai fi
putut imagina vreodată.
Când vei ajunge la capăt şi vei epuiza orice
încredere în tine, Dumnezeu va putea să lucreze. Abia atunci când îţi vei
pierde total încrederea în tine. De ce? Pentru ca acea frumoasă lucrare să fie darul Lui, nu efortul tău.
„Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut şi
astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa
ta.” Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care
era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai
putea să aibă copii.”(Romani 4.18-19)
Te-ai gândit că Domnul aşteaptă ca tu să nu te mai frămânţi, aşa cum ai
făcut-o mulţi ani, ci să-I spui de acum „ Las aceste lucruri în grija Ta.
Lucrează Tu de acum când şi cum vrei. Eu nu mai pot. Te las pe Tine. Eu ma voi
concentra asupra Ta, iar Tu te vei îngriji de mine, pentru că mă încred în ceea
ce mi-ai promis.”
Atunci cînd laşi un lucru în seama Lui, tu te vei îngrijora mai puţin,
pentru că nu mai depinde de tine, ci de El.
“El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit
prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce
făgăduieşte poate să şi împlinească.”(Romani 4.20-21) Ca şi Avraam altădată şi
eu m-am sprijinit pe acest cuvânt. Pentru Avraam a contat mai mult ceea ce Dumnezeu îi promisese cu 25 de ani în
urmă decât realitatea în care trăia. El a crezut, măcar că avea multe motive
care să-l facă să renunţe în inima lui.
Mă voi baza în continuare pe cuvintele pe care şi el le-a primit:
„Te voi binecuvânta... şi vei fi o binecuvântare”.
Mai mult nici nu îmi doresc.
Continui să cred în ceea ce El va împlini pentru mine.
Unul dintre cele mai
importante daruri pe care ar trebui să le cerem lui Dumnezeu, nu este un lucru
de natură materială, ci un lucru care ne poate aduce satisfacţii sufleteşti,
dar şi materiale în măsura în care îl dobândim de la El.
Îmi dau seama de ce Solomon nu a cerut decât un
singur lucru: “o inimă înţeleaptă şi pricepută”, şi l-a primit pe lângă celelalte, dar a şi scris mult
despre înţelepciune în carţile Proverbelor şi Eclesiasul.
De ce am nevoie de înţelepciune?
Cum aş putea să iau
o decizie corectă, să fac o alegere potrivită, să învăţ din circumstanţele prin
care trec daca îmi lipseşte înţelepciunea?
Nu este vorba de
coeficientul de inteligenţă şi nici de o minte strălucită, pentru că există o
înţelepciune de jos pe care o au mulţi, dar care nu ajută decât într-o mică
măsură. Ceea ce lumea numeşte înţelepciune, de multe ori Dumnezeu numeşte
nebunie “căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe
Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu”(1 Corinteni 1.21) Este bine să avem
înţelepciune de jos, dar fără cea de sus, totul este zadarnic.
Un om înţelept este
acela care se lasă călăuzit nu de propria inteligenţă, ci de Duhul lui
Dumnezeu. Este un dar fără de preţ, de dorit oricând, pentru că mereu va fi
nevoie de a reacţiona cu înţelepciune, de a lua o decizie înţeleaptă, de a
vorbi, răspunde şi lucra cu înţelepciune.
Deci, ce ar trebui să facem?
„Dacă vreunuia
dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor
cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se
îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat
şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să
primească ceva de la Domnul,căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate
căile sale.”(Iacov 1.5-8)
Şi Domnul a promis
apoi că “Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi
arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea
îndreptată asupra ta.”(Psalm 32.8)
Aşa că, dacă nu mă
îndoiesc şi cred din toată inima, o voi primi. De ce încă mai am temeri? Probabil că din pricina puţinei mele credinţe.
Înţelepciunea nu este ceva ce vine de la noi, cu care am putea sa ne lăudăm
că ne aparţine. Nu te bizui pe înţelepciunea ta.
De ce trebuie ea căutată ca o comoară?
oTe
ajută să iei decizii corecte: „Eu, înţelepciunea, am ca locuinţă mintea şi pot
născoci cele mai chibzuite planuri.”(Proverbe 8.12)
oÎţi
dă o direcţie: “Înţelepciunea omului chibzuit îl face să vadă pe
ce cale să meargă.”(Proverbe 14.8)
oTe ajută în comunicare şi relaţionare:
“Cine are o inimă înţeleaptă îşi arată înţelepciunea când vorbeşte şi mereu se
văd învăţături noi pe buzele lui.”(Proverbe 16.23)
oEste
nepreţuită: „Căci înţelepciunea preţuieşte mai mult decât mărgăritarele şi
niciun lucru de preţ nu se poate asemui cu ea.”(Proverbe 8.11)
oSe
reflectă în comportament: “Înţelepciunea îl face pe om răbdător.
“(Proverbe 19.11)
oEste de folos pentru viitor: “înţelepciunea
este bună pentru sufletul tău: dacă o vei găsi, ai un viitor şi nu ţi se va
tăia nădejdea.”(Proverbe 24.14)
oDă putere şi curaj: “Înţelepciunea face pe cel înţelept
mai tare decât zece viteji care sunt într-o cetate.”(Eclesiastul 7.19)
oCu ajutorul ei se zideşte un cămin: “Prin
înţelepciune se înalţă o casă şi prin pricepere se întăreşte.”(Proverbe 24.3)
Unde poate fi găsită înţelepciunea?
„La Dumnezeu este
înţelepciunea şi puterea; sfatul şi priceperea ale Lui sunt.”(Iov 12.13)
Nu aştepta perii
albi, pentru că nu vârsta aduce înţelepciunea, dar Sfintele Scripturi o pot da
la cele mai fragede vârste.
Să ne rugăm şi noi, asemenea apostolului Pavel:
“Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos,
Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea
Lui”(Efeseni 1.17) pentru
că, atunci când Îl cunoşti mai mult, începi să dobândeşti din Înţelepciunea de
sus.